Un copil mic stă pe covor și aliniază mașinuțele. Una lângă alta. Perfect paralele. Nu le împinge, nu face „vruum”, nu pare interesat de poveste. Doar le aliniază.
Un adult privește și simte cum i se strânge stomacul: „De ce nu se joacă normal?”
Un alt copil aruncă păpușa de pământ, o trage de picior, o bagă sub canapea. Adultul intervine imediat: „Nu așa se joacă cu păpușile”.
Un al treilea copil scoate toate jucăriile din cutie doar ca să le bage la loc. Din nou și din nou. Fără entuziasm vizibil, fără „imaginație”, fără „creativitate”.
Foarte mulți părinți ajung, mai devreme sau mai târziu, să se îngrijoreze pentru că joaca copilului lor nu seamănă cu ce au văzut în cărți, pe internet sau la alți copii. Și aproape întotdeauna, în spatele acestei îngrijorări se află o întrebare grea, rar spusă cu voce tare: „Oare e ceva în neregulă cu copilul meu?”
Ce numim, de fapt, „joacă corectă”
De cele mai multe ori, ideea de joacă „corectă” vine din exterior. Din așteptările adulților, din normele sociale, din jucăriile care vin cu instrucțiuni clare, din comparații.
Pentru copil însă, joaca nu este despre scop, performanță sau rezultat. Nu este despre a face „frumos”, „logic” sau „educativ”. Joaca este limbajul prin care copilul își organizează lumea interioară.
Prin joacă, copilul:
își reglează emoțiile
procesează ce trăiește
experimentează controlul
învață limitele propriului corp și ale mediului
repetă până când ceva din interiorul lui se liniștește
Așa că atunci când un copil nu se joacă „cum ar trebui”, merită să ne întrebăm nu ce face greșit, ci ce încearcă să rezolve prin acel joc.
De ce joaca „ciudată” este adesea perfect sănătoasă
Mulți copii mici, mai ales între 1,5 și 3 ani, au jocuri care par să nu ducă nicăieri. Aliniază obiecte, le grupează pe culori, le mută dintr-un loc în altul, repetă aceeași secvență de zeci de ori. Pentru adult, poate părea plictisitor sau îngrijorător. Pentru copil, este muncă internă.
Repetiția, de exemplu, este una dintre cele mai importante unelte de dezvoltare. Copilul repetă pentru că astfel își creează predictibilitate. Într-o lume mare, zgomotoasă și plină de stimuli, faptul că „eu pun cubul aici și se întâmplă mereu la fel” este profund liniștitor.
La fel și folosirea neobișnuită a jucăriilor. Un copil care duce mașinuța la ureche nu „nu știe să se joace”, ci face primii pași spre gândirea simbolică. Obiectul nu mai este doar ce este, ci poate reprezenta altceva. Acesta nu este un semn de confuzie, ci de flexibilitate cognitivă.
Chiar și jocul mai dur ,aruncat, trântit, lovit, poate fi o formă de descărcare emoțională. Mulți copii mici nu au încă acces la limbaj pentru a spune „sunt frustrat”, „sunt copleșit”, „e prea mult”. Corpul vorbește în locul cuvintelor.
De ce ne sperie atât de tare această joacă?
De multe ori, joaca copilului activează în noi propriile frici.
Frica de a nu rata ceva important.
Frica de a nu interveni prea târziu.
Frica de a fi judecați ca părinți.
Trăim într-o cultură în care dezvoltarea este măsurată, comparată, bifată. Grafice, repere, „la vârsta asta ar trebui”. În acest context, un copil care iese din tipar poate genera multă anxietate.
Și atunci apare impulsul de a corecta:
„Nu așa.”
„Uite, fă ca mine.”
„Nu te mai juca așa.”
Din păcate, intervenția constantă în joaca copilului transmite un mesaj subtil: „Felul tău de a fi nu e în regulă.” Iar joaca, care ar trebui să fie un spațiu sigur, devine un teren de evaluare.
Când este, totuși, bine să ne punem întrebări?
Este important să spunem clar: nu orice joacă neobișnuită este un semnal de alarmă. Variabilitatea este enormă, mai ales la vârste mici. Totuși, există situații în care nu vorbim despre diferențe firești, ci despre rigiditate. Ceea ce merită observat nu este ce face copilul, ci cât de blocat rămâne într-un singur tipar. Dacă luni întregi jocul arată identic, fără nici cea mai mică variație. Dacă orice tentativă de intrare a adultului provoacă distres major. Dacă nu există deloc bucurie, nici măcar subtilă, în acel joc. Dacă joaca nu pare să-l ajute pe copil să se regleze, ci îl izolează și mai mult. Chiar și atunci, nu vorbim despre etichete rapide, ci despre nevoia de sprijin și ghidaj. O privire avizată poate face diferența dintre anxietatea părintelui și nevoia reală a copilului.
Ce ajută cu adevărat copilul
De cele mai multe ori, copilul nu are nevoie să-i arătăm cum se joacă, ci să fim prezenți lângă el.
Să-l observăm.
Să intrăm în jocul lui fără a-l conduce imediat.
Să urmărim ritmul, nu să-l grăbim.
Uneori, simplul fapt că adultul se așază pe covor și aliniază o mașinuță lângă celelalte este suficient pentru ca jocul să înceapă să se lărgească. Din siguranță, nu din presiune. Joaca nu trebuie să fie mereu creativă, educativă sau „frumoasă”. Uneori, joaca este doar despre a fi, despre a repeta, despre a simți control într-o lume mare. Copilul care nu se joacă „corect” nu este un copil defect. Este un copil care se joacă exact așa cum are nevoie în acel moment al dezvoltării lui. Iar rolul nostru, ca adulți, nu este să-l aducem rapid într-un tipar acceptabil, ci să rămânem suficient de aproape încât jocul lui să poată evolua natural. Joaca nu cere corectare.Joaca cere înțelegere!